Consider că singurele limite în viață sunt cele pe care ni le autoimpunem, lăsându ne dominați de frici, uneori reale, alteori, nu! Nu mi-e teamă să învăț, să mă dezvolt, să ies din zona de confort.
Pentru asta, am fost dispusă toată viața mea să “mă pun la bătaie”. Nu m-am protejat niciodată, deși, recunosc, mi-a fost foarte greu de multe ori, nefiind indulgentă cu mine însămi.
Am urmat Facultatea de Medicină din Cluj, împotriva dorinței părinților mei, care și-ar fi dorit pentru mine o meserie ușoară, care să nu mă solicite prea mult din niciun punct de vedere. Au încercat să mă protejeze.
Am crezut, însă, în ceea ce mă “chema”: nevoia de a ajuta. Idolul meu în adolescență, în liceu, a fost Marie Curie și, o lungă perioadă de timp, motto-ul care mă definea era:
Nu contează în ce zeu crezi. Credința, nu zeul, face minunile.
Și cu asta am mers înainte.
După facultate, Visul meu, Psihiatria, nu s-a îndeplinit la momentul respectiv, iar specialitatea Medicina Familiei, sau Medicina Generală cum era pe atunci, am remarcat repede ca nu mi se potrivește. Aveam nevoie pe vremea aceea, ca mulți alți tineri, de dinamism, așa cum îl înțelegeam eu.
Așa că am luat una dintre deciziile importante din parcursul meu profesional: am părăsit sistemul sanitar (încercând să las în urmă toate dezamăgirile legate de acesta, la noi în țară) și am intrat, plină de elan și optimism, în industria farmaceutică. Au urmat ani mulți în care am învățat enorm. Rezultatele muncii s-au materializat, înaintând repede în ierarhia profesională din domeniu.
Mă gândesc cu drag la câte satisfacții am avut! De la faptul că mă dezvoltam odată cu industria – în România – la posibilitatea călătoriilor și tot ce a venit odată cu ele: oameni noi, culturi organizaționale noi, culturi naționale noi. Am ajuns să coordonez echipe, de la mici la numeroase, trecând prin diverse poziții ierarhice, ajungând în top management. Am învățat să vorbesc în public, făcând prezentări, gândite și concepute de mine sau vorbind liber. Am obținut atestate în domenii variate, printre care Coaching și Leadership, având norocul să fiu susținută din plin de companiile în care am lucrat.
Așa am ajuns, încă din 2003, să urmez programul MBA din cadrul Open University – Oxford, cursuri care m-au obligat să mă organizez, disciplinez și concentrez pe ce era important pentru mine în acel moment de viață: găsirea unui echilibru între viața profesională – extrem de solicitantă – și viața personală, de familie, pe care – mulți dintre “corporatiști” știu asta – o neglijăm uneori.
Am rămas mereu în suflet cu un foc ce ardea viu în mine: pasiunea pentru mintea umană și ce se întâmplă când în viață se “pierde direcția”. Dorința de a-mi realiza Visul m-a determinat să iau o altă decizie cheie în cariera: am revenit în sistemul sanitar, specializându-mă în ce m-a pasionat mereu: Psihiatria.
Nu am uitat nicicând crezul meu: un cuvânt bine spus poate ajuta mai mult decât o grămadă de gesturi utile sau nu, eficiente sau nu. Așa că mi-am început și formarea în Psihoterapie Psihodinamică și Psihanaliză – în cadrul Asociației de Consiliere și Psihoterapie Psihodinamică București -deoarece era tipul de psihoterapie ce mi se potrivea mie, răspunzând propriilor mele nevoi: de a înțelege mintea omului cât mai bine. Nu există psihoterapeut care să nu aibă nevoie de autocunoaștere și autodezvoltare, ceea ce fac și eu. Consider că este un proces care nu ar trebui să se încheie vreodată.
Din acest dublu rol, mă bucur când sunt de ajutor oamenilor în suferință sau în monente de cumpănă și e ușor să remarci recunoștința din privirile celor cu care lucrezi. E o satisfacție enormă.
Totodată, experiența și atestatele pe care le am dobândit în decursul anilor și prin lucrul cu oamenii, mă ajută extraordinar de mult să mă alătur cu bucurie și entuziasm proiectului GHEPARZII, inițiat de soțul meu, Marcel Țenter.
Încercăm să formăm tineri, nu doar sportivi, baschelbaliști, ci oameni siguri pe ei, cu încredere în forțele proprii.