27/07/2019
Lucrurile în jurul nostru sunt, de fapt, extrem de simple. Noi suntem cei care le complicăm, de cele mai multe ori, inutil. Fiecare, oricare dintre noi. Sunt convinsă că toți am simțit asta, măcar într-un anumit moment al existenței noastre. Să ne uităm, bunăoară, la jocul copiilor. Ce poate fi mai simplu decât bucuria ce emană din ei atunci cand sunt prinși in activitatea lor preferată, jocul? Nimic.
În decursul vieții mele, fie că mă gândesc la planul personal, fie la aspectul profesional, am remarcat și verificat în nenumărate rânduri două aspecte care ne “controlează” viața, mereu și mereu.
Nevoile noastre și temerile noastre.
Evident, cele două sunt foarte strâns legate, chiar condiționate reciproc. Ajungem în momente de viață când nu mai recunoașem exact dacă o frică este reală, actuală, sau o purtăm cu noi din copilărie, ca o consecință a unei necesități care nu a fost recunoscută sau exprimată, sau care nu și-a aflat împlinirea.
Și invers poate fi valabil. Dacă ne gândim – doar puțin mai atent – observăm cum teama noastră de ceva anume ajunge să provoace în noi niște reacții într-atât de puternice încât, dacă sunt și de durată mare, ne obligă să ne dorim să scăpăm de ea. De teamă. Ne consumă, ne solicită, ne epuizează. Frica aceea duce la o nevoie care, posibil, ne determină să nu mai vrem să avem de a face cu ceva înrudit cu obiectul/ființa generatoare de frică. Se naște încet-încet, adânc în noi, o nevoie. De siguranță, de confort, de liniște, de stabilitate. Nevoie care nu exista în noi înainte de a ne fi frică.
Nevoile omenești fundamentale sunt simple. Pe aceeași linie de simplitate sunt și corpul, și spiritul: hrană și adapost. Hilar sau nu, putem trăi fără mai orice, însă toți avem nevoie de iubire. De apreciere. De încurajări.
Toate acestea, practic, nu fac altceva decat să ne ajute în procesul, specific fiecăruia dintre noi, de căutare a propriei identități, de modelare și remodelare continuă a acesteia. Dorim să fim mulțumiți. De noi înșine, înainte de orice. Vrem să ne simțim împliniți. Să fim bine noi, cu noi. Simplu, precum spuneam.
Complicațiile apar atunci când începe educația. Ne educăm copiii insuflându-le frica. Și inventăm motive care mai de care mai ciudate, mai pompoase, Doamne! Ne considerăm îndreptățiți să facem asta. Pentru că așa am învățat. Pentru că așa am fost învățați. De frică. Teama ca nu cumva copilul nostru să pățească ceva. Rău. La fel au făcut și părinții noștri, și părinții lor, înainte. Frica transcende generațiile.
Până într-un punct, este normal să arătam și să explicăm copiilor ce stă în spatele fricii: pericolul. Este mai puțin normal, însă, să creăm pericole doar pentru a ne proteja. Că tot vorbim de simplitate; pare mai simplu să ne vedem de articolul de pe net sau de sms-urile din telefon și să-i spunem copilului
Cască ochii pe unde mergi, că dacă nu, cazi și îți rupi picioarele!
Ba, chiar, recurgem la amenințări:
Îți rup mâna dacă mai arunci o dată mingea aia în mașina de spălat!
Și altele, care mai de care mai inventive.
Explicație: de mici, suntem curioși. Încercăm, experimentăm. Pe vremuri, părinții mai aveau încă timp și răbdare să explice, să exerseze, să se joace. Societatea ne a adus într-un punct care, ca totul în lumea asta, are un aspect pozitiv și unul mai puțin bun. Tehnologia, în nestăvilita ei evoluție, ne ajută. La fel, ne ocupă timpul. Care nu este un bun al nostru. Doar este. Atât. Trebuie să învățăm să-l folosim înțelept, ca pe orice altă resursă pe care o avem la dispoziție. Lipsa de timp ne determină la acțiuni care au consecințe. Cu alte cuvinte: ne creștem copiii protejându-ne în primul rând pe noi înșine. De frica de a nu-i pierde. Nu putem trăi cu teama că(,) copiii noștri ar putea fi răniți. În niciun fel. Pe de altă parte, avem treburile noastre, cotidianul e plin cu atât de multe încât nu mai știm cum să ne împărțim. Pe noi înșine și timpul de care dispunem.
Ce facem? Ne baricadăm în soluții de moment, care nu sunt altceva decât comportamente generate de ceea ce purtăm în noi, cu noi, de demult. De pe vremea cand părinții noștri încercau și ei, la rândul lor, să se descurce în prezentul lor.
O soluție: identificându-ne propriile temeri, conștientizându-le, oferim copiilor noștri șansa de a avea frici mai puține. Vor dezvolta destule pe parcursul vieții lor, ca adulți! De ce să îi forțăm să pornească în viață cu presiunea lucrurilor noastre nerezolvate pe umerii lor plăpânzi? Putem încerca să vorbim cu ei, cu răbdare, cu sinceritate. Să le explicăm ce simțim noi, în momentele în care ei fac ceva cu care noi nu suntem de acord. Să împărtășim cu copiii noștri trăirile noastre, sentimentele. Vom observa cum ne vor răspunde de prompt. Vom vedea cum se dezvoltă, liberi, fără constrângeri sau frici care nu-și au rostul.
În loc să arătam ce rău li s-ar putea întâmpla dacă nu fac ce spunem noi, mai bine să îi facem complici la procesul nostru de a depăși un obstacol.
Te iubesc atât de mult, draga mea, încât mi-ar fi foarte greu să te văd suferind din cauză că ai căzut. De aceea, te rog, joacă-te în continuare, doar fii un pic mai atentă la drum.
Sau:
Dragul meu, știu că îți place foarte mult baschetul, te înțeleg și mă bucur alături de tine de fiecare coș. Doar că s-au adunat multe lucruri murdare, inclusiv tricouri de-ale tale de la antrenamente și dacă se strică mașina de spălat nu știu cum mă voi descurca. Îți mulțumesc că mă înțelegi
Sunt doar niște exemple de cât de simplu se pot rezolva toate. Pentru că, în fond, toți ne dorim doar atât: să fim înțeleși și apreciați pentru ceea ce facem.
Ne mândrim cu copiii noștri. Să le arătăm asta! Să ne dăm, lor și nouă înșine, șansa să ne cunoaștem și să experimentăm împreună bucuria de a fi copil!
Cine nu-și dorește asta?
Autor:
